Mergem pe incredere?

Sîntem o generaţie de complexaţi. Cine sîntem? Sîntem "plecaţii în afară", celebrii "olimpici", care au devenit deja mîndrie naţională, curajoşii care studiază în ţări străine, plecaţi cu burse de studiu, la practică sau de capul lor, dezgustaţi de învăţămîntul românesc, înspăimîntaţi de sărăcie, dar mai ales îngroziţi de gîndul eşecului. Sîntem împrăştiaţi prin toată lumea, trăim dramele tinerilor din toate timpurile, dar ducem cu noi şi inevitabile "complexe ale dezrădăcinaţilor". Pentru că în momentul în care ne rupem de casă, acceptăm de bunăvoie situaţia emigrantului într-o ţară străină, nu ne mai permitem să ne întoarcem fără să fi îndeplinit aşteptările părinţilor, foştilor profesori, în fine, ale unei întregi societăţi de mătuşi, bunicuţe, prieteni de familie şi colegi de serviciu, exponenţi ai generaţiei crescute şi educate în comunism, care îşi trăieşte, paralel cu noi şi întîrziat, dezamăgirea de a nu se fi adaptat la un regim care cere, nu dă. Noi trebuie să le purtăm complexul narcisist, să împlinim ceea ce ei nu au putut. Să fim eroii de care ei sînt mîndri, cu care se laudă: "Ei, n-am făcut noi mare lucru, dar măcar tu să ajungi ceva!". Şi atunci intrăm într-o lume alterată, purtăm cu noi frici inexplicabile, obsesii ascunse, sîntem nesiguri, plini de ambiţii străine pe care ni le însuşim artificial, devenim neîncrezători sau introvertiţi, pătimaşi, inadaptaţi, dar, mai presus de toate, singuri. NU, nu sîntem nişte sălbatici, sîntem sociali, deschişi către nou, avem putere de muncă şi sînge destul de fierbinte încît să putem iubi. Dar am fost educaţi în ideea că nu putem fi iubiţi decît dacă ne învăluim în succese, dacă îndeplinim aşteptările celor care ne sînt aproape. De aici se nasc toate complexele care ne dictează comportamentul: Marius pare perfect independent, este încrezător şi are succes pe plan social. Dar în relaţii este un tiran de catifea, îşi împiedică iubitele în dezvoltare, nu acceptă concurenţă sau independenţă din partea lor - pentru că se teme să nu fie părăsit într-o lume care nu este a lui. Paula este una dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc: un mic geniu jurnalistic, o prietenă caldă şi atentă, o tînără simpatică de o frumuseţe blîndă, surprinzătoare. Dar seara, cînd îşi invită sufletul la un ceai, este măcinată de teama de a nu se ridica la exigenţele carierei şi de invidia celor de acasă, ale căror cuvinte le repetă des cu amărăciune: "Vai, dragă, ce noroc ai avut!". Unii se închid după un zid de aroganţă ca să ascundă lipsa încrederii în sine, alţii afirmă că "românii sînt priviţi peste tot ca nişte hoţi" şi se ascund după prejudecăţi ca să nu fie siliţi să îşi recunoască propriile complexe. Sîntem sfîşiaţi între dorinţa de adaptare socială şi lipsa timpului pentru prieteni, pentru că trebuie să învăţăm, învăţăm, învăţăm. Noi sîntem "elitele".
Iar cînd venim acasă, trebuie să fim puternici şi să prezentăm ca la examen succesele noastre, pentru că, nu-i aşa, sîntem viitorul şi speranţa României! Pasiunile noastre devin obligaţii, timpul liber - o competiţie continuă, complexele - un mod de viaţă; sîntem adaptabili. Din cînd în cînd mai ieşim la un ceai cu propriul suflet şi mai îndrăznim un gînd: dacă dragoste nu e...